– compunere realizata în cadrul competiției „Evaluare în educație” – Informatica, sesiunea decembrie 2010.

Întâlnire de gradul cinci

Era în primăvara anului 1882. Ultima zăpadă tocmai se topise, eu terminasem examenele cu note dintre cele mai bune, aşa că îmi permiteam luxul de a zăbovi mai mult scriind epistole celor dragi, citind sau ieşind cu prietenii “la șosea”.
Întâmplarea pe care am să v-o povestesc se petrecea într-o duminică după-amiază, la terasa Junimea, nu departe de Copou. Mă întâlneam acolo, cu prietenii mei Tinu și Eugen, la un ceai cald și o vorba bună, ştiind că la terasa cu pricina vântul aducea deseori cu el și pe marii scriitori ai epocii noastre. I-am zărit de multe ori aici pe Maiorescu sau Creangă și de câteva ori chiar pe dl. Eminovici.
Sosisem primul și mă delectam cu plăcerile aşteptării, în aroma dulce de vin fiert cu scorţişoară ce se răspândea prin tot localul. Nu după mult timp sosiră și prietenii mei, urmaţi îndeaproape de o siluetă înaltă cu pălăria trasă pe ochi și cu haina largă precum o trenă. N-am recunoscut-o decât într-un târziu, când se aşeză la masa înghesuită din partea de nord a sălii. Lumina slabă a lumânării lăsa totuşi să se distingă trăsăturile suave ale dl. MIHAI EMINESCU. M-am luminat la față și le-am spus prietenilor mei că avem o companie selectă și că nu voi pierde acest prilej pentru a o aborda. Zis și făcut. M-am ridicat de la masă și m-am apropiat timid de maestru. Mă speria faptul că aș putea să fac o gafă, mai ales că poetul stătea cu capul în jos, mâhnit parcă de ceva. Învârtea între degete un condei fumuriu și avea în față o ciornă pe care aşternea, probabil, slove de dragoste pentru iubita lui. Curiozitatea și dorinţa de a-i vorbi erau mai mari decât această teamă, aşa că îi vorbi:
– Bună ziua, Maestre! Îmi permiteţi să vă întrerup pentru un moment?
Poetul își ridică cu greu privirea din hârtie, mă măsură din cap până în picioare și îmi răspunse cu un glas stins și îmbătrânit.
– Bună, tinere!
– Mă numesc Ion….Ion Rădulescu. Sunt un învățăcel în căutarea unui mentor care să mă ajute să devin un scriitor adevărat, aşa ca dumneavoastră. Vă admir mult lucrările….
– Îţi mulţumesc.
– Mă întrebam dacă dumneavoastră îmi puteţi fi învățător, maestru?
O grimasă i se desenă pe fața marmorată și atunci mi-am dat seama că abordarea mea a fost greşită. Dar, surprinzător, poetul se ridică în picioare și îmi strânse mâna.
– Eşti un tânăr de nădejde. Puțini sunt astăzi cei care își doresc să devină poeţi. Dacă într-adevăr iubeşti slovele, atunci iubirea este învățătorul cel mai bun. Nu-l căuta între oameni. Învățătorul este un sentiment, o stare de spirit. Lasă-te pătruns de acest sentiment și el îţi va revela toate tainele lumii.
După care se aşeză tăcut la masă și își reluă îndeletnicirea. M-am întors la masa mea, copleşit de emoţie și le povesti celor doi prieteni întâmplarea. Erau și ei bulversaţi de spusele poetului și încercau, în binecunoscutul stil jurnalistic, să dea o explicaţie plauzibilă atitudinii lui. Între timp sosise și ceaiul nostru, aşa că bunadispoziție puse stăpânire pe noi. Cuvintele maestrului răsunau încă în urechile mele dar, pentru moment, m-am lăsat pătruns de căldura ceaiului și de plăcerea discuţiei cu cei doi amici. În ziua aceea, împreună cu Tinu și cu Eugen am avut o grămadă de idei bune, pe care le-am aşternut pe hârtie. Și atunci mi-am dat seama că….poetul adevăr grăise.

IOANA RĂDULESCU