Parcul Naţional Bucegi,

1 decembrie 2010

Dragă omule,

Mă numesc Pin. Nu te gândi la codul pe care îl introduci în telefonul tău mobil. Sunt un arbore. Am 20 de ani și, după cum vezi, sunt un arbore sentimental și căruia îi place să scrie povești. Folosesc pentru scris rămurele subţiri din trunchiul propriu și rășina extrasă din coaja cea mai fină.

În pădurea în care locuiesc, trăiesc laolaltă arbori mai tineri și mai bătrâni. Unii sunt fagi, stejari sau alte specii. Suntem, ca și oamenii, o comunitate alcătuită din indivizi diverşi. Fiecare dintre noi are calități, iar împreună alcătuim cea mai puternică verigă a lanţului trofic. Pe măsură ce unii dintre noi îmbătrânesc și cad, locul lor este luat de alţi arbori, mai tineri și mai viguroşi. Cei bătrâni îmbrățișează pământul, care va prepara din ei cel mai bun cărbune. Frigul pătrunde mai greu prin desişul de ramuri și dă o şansă animalelor să se adăpostească. În plus, coroana noastră opreşte ploile acide și le risipeşte.

Veneai deseori, la noi în pădure, să îți odihneşti oasele obosite de luptele stresante pe care le duceai în birourile strâmte din clădirile oraşului. Ce anume te-a îndepărtat de noi în ultima vreme? De ce eşti hotărât să ne distrugi, dacă ştii prea bine că acest război îl vom pierde amândoi?

Eu și prietenii mei suntem casele veveriţelor, pacienţii ciocănitoarelor, iatacul albinelor și amicii fluturilor. Lasă-ne să ne împlinim menirea. Vino la noi în pădure, aşa cum făceai odinioară, și gândurile bune îţi vor reveni.

Te aştept, la ceas de răscruce, să asculţi glasul vieţuitoarelor care locuiesc aici și să cumpăneşti deciziile tale. Aminteşte-ti că suntem prieteni și că prietenii se ajută la nevoie!

Cu prietenie,

Al tău, Pin