Era o noapte întunecată de iarnă. În cameră era cald şi somnul parcă mă ocolea. Am închis ochii, dar deodată liniştea fu sparta de o voce calină de femeie.

Am fost uimită să o aud, ştiind bine că mama nu mai era prin preajma şi nici un alt oaspete nu ne vizitase casa. M-am ridicat uşor şi am încercat să-mi dau seama de unde vine sunetul. M-am uitat în toate părţile dar nu am zărit nimic. Doar am simţit pe frunte, atingerea fină a unui fir de păianjen. În clipa aceea am realizat de unde venea sunetul misterios.

“Bună! Eu sunt Charlotte, spuse îndrăzneţ păianjenul care cobora graţios de pe lustra de cristal pe care ne-o dăruise bunica.

Pentru un moment am crezut că auzul îmi joacă feste, dar vocea continuă:

“Hei, tu de colo! Nu mă auzi?”

Atunci am realizat că vocea e reală şi aparţine chiar creaturii care cobora din tavan. Insectele-mi stârneau dintotdeauna o oarecare teamă şi nu pot să spun că am fost bucuroasă să văd cine cuvântează. Dar noaptea era lungă, somnul întârzia să apără, aşa că i-am răspuns timid:

“Bună! Eu sunt Ioana.”

Aşa a început o adevărată prietenie între două fiinţe care nu aveau nimic altceva în comun decât plăcerea de a povesti. Aveam să aflu întâmplări minunate, ţesute într-o pânză perfectă de prietena mea, care transforma, astfel, fiecare noapte, într-o filă de poveste. Până într-o zi când…..Charlotte nu mai apăru.

Am căutat-o îndelung prin toate colţurile, dar nici urmă de ea. Mă întrebam dacă am supărat-o…Poate am greşit cu ceva….

Zile de-a rândul aşteptam sa revină, dar nici un semn de la Charlotte a mea.

Va întreb pe voi: Nu cumva aţi zărit sau aţi auzit o făptură ciudată, meşter ţesător şi cuvântător?